Caracterul este destinul. Și nu poți angaja un consultant ca să ți-l schimbe. Costa Navarino, Grecia. Dimineața devreme, ora 5. Marea Ionică era rece și întunecată, cu valuri de 2 metri sub o ploaie măruntă, exact cum nu ar trebui să fie înainte de 1,9 kilometri de înot, urmați de 90 pe bicicletă și 21 de alergare. Eram în zona de tranziție, verificam presiunea în pneuri, echipamentul, gelurile, încercam să par calm - ceea ce, sincer, nu eram. Și atunci l-am văzut. Pe un banner, sloganul cursei:
ἦθος ἀνθρώπῳ δαίµων. Am avut senzația că toată nebunia din jurul meu a inghețat într-o secundă care nu se mai termina, citind și recitind un text care parcă fusese scris pentru mine. Caracterul este Destinul Omului (Heraclit). M-am gândit la asta mult, în orele care au urmat. Mi-a fost frică să iau startul. Când înoți și nu vezi nimic în afara apei întunecate din jur, mintea merge în locuri neprevăzute. Și în timp ce înaintam prin apa învolburată, merge în locuri neprevăzute. Și în timp ce înaintam prin apa învolburată, mă găndeam că sloganul acela nu era doar pentru atleți. Era pentru oricine construiește ceva. O echipă. O organizație. Un proiect. O viață.
Caracterul nu se declară. Se construiește. În lumea corporatistă, cultura organizațională sau transformarea acesteia e tratată adesea ca un proiect. Se fac workshopuri, se tipăresc valori pe pereți, se lansează inițiative cu nume frumoase. Și apoi, după câteva luni, totul revine la normal. Pentru că valorile afișate pe perete nu sunt cultura. Cultura este ce se întâmplă când nimeni nu se uită. Ce face managerul când e sub presiune. Ce tolerăm. Ce ne dă satisfacție. Ce ignorăm.
Exact cum caracterul unui om nu e ceea ce spune despre sine, ci ceea ce face, mai ales în momentele dificile.
Destinul organizației nu e în strategie. E în cultură. Văd frecvent organizații cu strategii excelente și culturi slabe. Cuvintele de pe pereți sunt impecabile. Și totuși, lucrurile nu se mișcă, există fricțiune sau rezistență invizibilă. Și văd organizații cu culturi puternice care supraviețuiesc unor strategii proaste, unor crize neprevăzute, unor schimbări de leadership. Supraviețuiesc pentru că au un caracter. Știu cine sunt, uneori chiar inconștient. Peter Drucker spunea că "culture eats strategy for breakfast". Eu aș adăuga că o mănâncă în liniște, fără să ridice glasul, fără să anunțe pe nimeni.
Cum se construiește caracterul unei organizații? La fel cum se construiește caracterul unui om. Lent. Prin repetiție. Prin consecvență. Prin ceea ce liderii modelează, nu prin ceea ce proclamă. Îmi place mult modelul lui Ed Schein, și pe el lucrăm:
Sursa: MIT
Nu există scurtătură. Nu există workshop de două zile care să construiască o cultură. Există doar alegeri consistente care, în timp, se transformă în Destin organizațional.
Pe la kilometrul 15 al alergării, când picioarele nu mai răspundeau chiar cum le rugam, mi-am dat seama că ceea ce mă trăgea înainte nu erau mușchii și tendoanele, ci ceea ce construisem în lunile de antrenament dinaintea cursei. Caracterul. Caracterul tău - și al organizației tale - e suma a ceea ce ai ales să construiești, zi de zi, înainte ca momentul decisiv să apară. Să reflectăm așadar la cugetarea lui Heraclit, atât în plan personal cât și organizațional. ἦθος ἀνθρώπῳ δαίµων / ethos anthropoi daimon / caracterul este destinul omului (1)
"Organizational Culture and Leadership" de Edgar Schein, cartea mea favorită legat de cum se formează și cum se transformă cultura unei organizații.
(1) Cuvântul "daimon" e mai nuanțat decât "destin", la greci nu însemna doar soartă, ci și un spirit călăuzitor, o forță interioară care îți ghidează viața. Ceva între destin și vocație. De aceea o traducere alternativă ar putea suna "caracterul omului este spiritul său (călăuzitor)" La nivel organizațional, devine și mai puternică afirmația: cultura nu e doar destinul organizației, e spiritul ei călăuzitor. Este forța invizibilă care mișcă lucrurile din interior. Și am putea continua...