Au trecut cativa ani de când am văzut prima pisică pe LinkedIn. Apoi au apărut poze de familie. Poze din vacanță. Poze cu alergări. Poze cu copii. Politică. Multe lamentări și multe truisme acceptate cu entuziasm de masă. Posturi despre post. Despre nutritie. Wanna-be influencerii, care îmi poluau fluxul pe facebook, s-au mutat pe LinkedIn. La început am crezut că e o fază. Un val. Că trece. N-a trecut. Între timp algoritmul a învățat ce ne ține cu degetul pe scroll și ne servește exact asta: emoție ieftină, dramă personală, confesiuni care altădată stăteau în propriul jurnal sau, în cel mai rău caz, la o cafea cu un prieten apropiat. Cu cât mai multă vulnerabilitate exhibată, cu atât mai multe like-uri. Și invers: cu cât mai multe like-uri, cu atât mai multă vulnerabilitate exhibată. Un perpetuum mobile al banalității.
"să-ți dai cu dopamină, și dup-aia vrei tot mai mult / până ajungi să te maimuțărești la modul ieftin / să treci din trend în trend pentru că trebuie s-ajungi în "trending" Și uite așa, un spațiu care ar fi trebuit să fie despre muncă, despre idei, despre profesie - a devenit un mall emoțional în care fiecare își expune, pe rând, marfa intimă.
Nu am nimic cu pisicile. Nici cu copiii, nici cu vacanțele, nici cu maratoanele și triatloanele; am făcut sute. Le iubesc, de altfel. Dar au locul lor - și locul lor nu este aici. Confuzia asta între spații - între ceea ce împărtășim cu familia, cu prietenii, cu colegii sau cu lumea întreagă - nu e un detaliu. E simptomul unei pierderi de reper. Nu mai știm unde suntem și, implicit, cum ar trebui să ne purtăm.
Cât de jos ești dispus să cobori pentru ca să ajungi sus? Îmi amintesc de LinkedIn-ul de acum zece ani. Era un loc în care citeai un articol și plecai cu o idee nouă. Urmăreai un profesionist pentru că avea ceva de spus în domeniul lui, nu pentru că ți-a emoționat povestea despre cum a învins burnout-ul făcând zilnic baie cu gheață. Comentariile erau scurte, la obiect, uneori în dezacord - și era bine că erau în dezacord, pentru că de acolo se năștea conversația. Astăzi, dacă scrii ceva nuanțat, riști să te pierzi în zgomot. Dacă scrii ceva cu adevărat incomod - un punct de vedere care contrazice consensul - riști și mai mult; devii un inamic public sau un țap ispășitor. Întrebarea mea - pe care mi-o pun și mie, nu doar vouă - este simplă: cine ține LinkedIn-ul profesional, dacă nu o facem noi? Pentru că nu există o redacție care să arbitreze. Nu există un editor-șef care să spună „asta nu-i de noi”. Suntem doar noi, utilizatorii, cu ce alegem să postăm, cu ce alegem să dăm like, cu ce alegem să ignorăm. Fiecare scroll este un vot. Fiecare like este o validare. Fiecare share este o multiplicare.
"Viețile devin kilometri de scroll" Și atunci, poate că e momentul să ne întrebăm, înainte să apăsăm "Post": ce adaug eu aici, la conversația profesională? Ce rămâne după ce închid laptopul? Cineva învață ceva? Se gândește la ceva? Sau doar mai adaug o picătură în marea de zgomot? Nu e o pledoarie pentru sobrietate forțată. Nici pentru posturi aseptice în limbaj de lemn corporatist - Doamne ferește. Umorul, povestea personală, reflecția - toate au loc aici, atunci când slujesc o idee profesională. LinkedIn nu se va salva singur. Nici Microsoft, nici Dumnezeul Algoritm nu ne vor returna un spațiu profesional - ei vor doar cifre. Îl avem doar în măsura în care alegem să-l avem. Zi de zi. Post cu post. Comentariu cu comentariu. Altfel, în câțiva ani, singura diferență între LinkedIn și Facebook va fi că pe LinkedIn pisicile poartă cravată.
Melodia lui Vlad Dobrescu "Ce-ai face?", melodie din care am extras citatele evidențiate în text.
Vlad Dobrescu - Ce ai face Vlad Dobrescu
(și da, în poză e pisica mea. numai bună de LinkedIn, nu?