Un mic și o bere pe marginea râului lui Heraclit

Săptămâna trecută, sub ultimul articol, Adrian Banciu mi-a lăsat un comentariu care m-a urmărit câteva zile: De ce, oare, inovăm (mai ales noi, românii) atât de puțin? I-am răspuns pe scurt, acolo, pe LinkedIn: pentru că nu ne luați pe noi, pe tine și pe mine, drept consultanți geniali. Era o glumă. (Pe jumătate). Și i-am promis un răspuns lung. Iată-l. M-am gândit mult și am ajuns la patru motive. Niciunul tehnic. Nu țin de bani, de talent sau de vreun IQ național. Țin de felul în care ne raportăm la inovare. Adică de cultură, mostly.

Pentru că o ducem prea bine Primul e și cel mai incomod: o ducem suficient de bine. Nu strălucit, dar suficient. Atât cât să nu ne doară. Clayton Christensen spunea că, dacă sapi după cauza profundă a dezastrelor din business, dai mereu de aceeași predispoziție: oamenii și organizațiile aleg gratificarea imediată. Iar inovarea nu oferă niciodată gratificare imediată. Oferă incertitudine, efort, stres.

gratificare imediată. Oferă incertitudine, efort, stres. Și nu e doar slăbiciunea noastră. Peter Thiel spune un lucru controversat, dar cu un sâmbure de adevăr: nici Occidentul - motorul care a inovat lumea două secole - nu mai inovează ca altădată. "Am vrut mașini zburătoare și ne-am ales cu 140 de caractere." Progresul s-a retras din lumea atomilor în lumea biților, unde e mai ieftin să pari că schimbi ceva. E gratificarea imediată a lui Christensen, ridicată la scară de epocă, iar de-aici și nerăbdarea acceleraționistă de azi, a celor care simt stagnarea și vor să forțeze viitorul înapoi pe șine. Iar dacă până și Occidentul moțăie...ce să mai cerem de la noi? Când profitul vine oricum, când clientul nu pleacă, când trimestrul se închide pe verde, de ce ai schimba ceva? Heraclit ne-ar spune că râul curge oricum, fie că ne uităm la el, fie că nu. Oricum, noi preferăm să stăm pe malul râului, la umbră, la un mic și o bere.

Pentru că o facem din modă, nu din credință Al doilea l-am scris pe larg acum câteva săptămâni, în Noi Muncim, deci Gândim. Pe scurt: facem inovare pentru că e la modă, nu pentru că noi credem cu adevărat în ea. E doar un spectacol al inovării. Cuvântul inovare în toate declinările sale prin tot felul de powerpoint-uri. Post-it-uri colorate pe pereți albi. Selfieuri cu echipe entuziaste. Conținut pentru algoritm. (Și noi, consultanții, contribuim la spectacol. Mea culpa.) Dar inovarea de fațadă livrează exact ce promite: fațadă. În spate, împăratul e gol.

Pentru că separăm inovarea de managementul schimbării Al treilea îl văd cel mai des și se discută cel mai puțin. Tratăm inovarea ca pe un eveniment. Un workshop. Un sprint. Un curs. Un hackathon (ah, era să uit de hackathon, cum poti să scrii un text despre inovare fără să spui cuvântul sacru hackathon?!) Ceva ce se întâmplă într-o sală, câteva zile, și apoi… gata. Doar că o idee nouă nu trăiește în sala de inovare. Trăiește - sau moare la contactul cu piața și cu organizația. Cu procesele ei. Cu fricile ei. Cu „așa am făcut mereu", "așa se face", "asta nu se poate", etc. Kurt Lewin ne-a spus asta acum optzeci de ani: înainte să schimbi ceva, trebuie să dezgheți. Noi inovăm fără să dezghețăm nimic. Producem idei strălucite și le aruncăm într-o organizație încă înțepenită. Apoi ne mirăm că nu prind. (Am scris despre asta în O hartă pentru căpitanul meu.) Inovarea fără managementul schimbării nu e inovare. Este frecvent un PowerPoint frumos care moare încet, într-un sertar. Implementarea inovârii necesită, de cele mai multe ori, un excelent management al schimbării.

Pentru că o confundăm cu geniul Și al patrulea: credem că inovarea e o scânteie. Un moment de geniu.

Și al patrulea: credem că inovarea e o scânteie. Un moment de geniu. Cineva, undeva, are "The Idea" și gata. Nu e așa. Inovarea e muncă. Săptămâni de cercetare. Analize. Creație. Zeci de prototipuri care nu merg. Iterații. Și apoi alte iterații de co-creare alături de client. Plus munca teribilă de implementare în organizație. Inovarea e de fapt foarte multă muncă. Geniul e fotogenic. Munca, nu. De-asta o ocolim.

Deci, Adrian, ăsta e răspunsul lung. Nu inovăm puțin fiindcă ne lipsește talentul. Inovăm puțin fiindcă ne e confortabil, fiindcă o facem de ochii lumii, fiindcă o rupem de schimbare și fiindcă așteptăm geniul cuiva acolo unde e nevoie de disciplină și muncă în echipă. Patru motive. Niciunul tehnic. Toate mai degrabă culturale. Antidotul? Lideri care sunt neliniștiți. Care vor să schimbe lumea. Care sunt încăpățânați, determinați, ușor nebuni. (Și care da, vin și ne iau pe noi drept consultanți, no kiddin'....)